Cat de mult dor cuvintele pe care le spunem si cat de mult dor cele pe care nu le rostim

Ma consider o persoana directa si destul de “la obiect” in comunicare, in toate interactiunile mele. Atunci cand am ceva de spus, o fac suficient de direct, cu subiect si predicat, cat mai clar si ma straduiesc sa ajunga la mintea si sufletul ascultatorului, comunic uitandu-ma in si prin ochii interlocutorului.

Da, uneori, cuvintele pe care le rostim pot durea.  Fie pentru ca sunt prea directe, fie pentru ca nu vrem sa le auzim, fie pentru ca sunt intruzive in zona noastra de confort sau in cotloanele ascunse ale mintii si sufletului.

E minunat sa ajungem sa avem intelepciunea de a ne alege cuvintele atunci cand le rostim, astfel incat acestea sa mangaie, si nu sa doara.

Comunicarea nu e doar mangaiere, insa. Si nici viata.

Ce ne facem cu acele cuvinte pe care nu le rostim? Pe cine ranesc?

Il ranesc pe cel care nu le spune si le inghite, le reprima? Il rod, il macina, ii adancesc emotia..? Unde se duc? Ce se alege de soarta lor? Raman doar ele? Se imprietenesc cu altele si tes scenarii si povesti?

Sau cuvintele nerostite il ranesc pe cel care le asteapta? Atunci cand este vorba despre un “imi pare rau”? Sau despre un “si eu”, “si mie”, sau poate un “te iubesc”, chiar si semi-gol..

Cuvintele nerostite sunt otrava.

Si sunt dureroase.

Pentru fiecare.

Sunt dureroase cand le inghiti si le inghiti si iar le inghiti si simti ca versi venin si negreala…

Si sunt dureroase cand iti lipsesc, pentru ca iti adancesc golul interior.

Si deci… cum eliberam cuvintele nerostite?