Să scriu mă liniștește

Să scriu mă liniștește.

Îmi aduce claritatea, structura și ordinea de care am nevoie în hățișul haotic al minții mele. Îmi oferă și liniște, liniștea de a nu mai gândi nimic, ci de a-mi lăsa degetele să tasteze sau mâna să înșire.

Înșir vrute și nevrute, scot moloz, neliniște și deznădejdi. Scot frici, scot gânduri, emoții.

Rămâne bucurie de cele mai multe ori și uneori îngrijorare, când rămân fără spor. Și atunci mai fac o pauză, până când mă apucă dorul de scris din nou. Scrisul mă ajută să eliberez emoții, trăiri, preaplin.

Plăcerea pentru scris o moștenesc de la bunicul meu. O mostenesc de la el sau cred ca e mai bine zis ca am deprins-o de la el... Asa imi place sa cred, ma leaga si mai strans de el, cum de altfel o fac atatea lucruri bune.

Copilă fiind, tataia (caci asa il strigam eu pe bunicul meu) statea mereu in dormitor, la birou, printre vrafuri de carti, hartii si instrumente de scris. Militar de profesie, dar artist in suflet si traire, isi infrumuseta traiul relativ banal dintr-un mic orasel de provincie evadand in lumea lui. Acolo era locul lui, acolo il gaseai oricand, pana tarziu in noapte, la lumina unei veioze vechi si care lumina destul de prost. Compunea rebusuri pe care le publica in Ziarul local, scria epigrame pe care le recita cu patos la cenacluri si concursuri, scria poezii, sonete și câte și mai câte. Era dependent de dictionar, avea nenumarate. Dictionarul universal al limbii române al lui Lazăr Șăineanu, o ediție veche, cu coperta de piele roșiatic vișiniu, tocită și înnegrită de vreme, iar mai apoi Dex-ul și DOOM-ul erau nelipsite de pe biroul lui. Le consulta in permanenta. Își folosea mintea, imaginația, era neobosit. Asa a ramas pana la final, asa mi-l amintesc si mi-l voi aminti mereu. Îi oboseau ochii târziu în noapte și atunci mergea să se uite la meciuri de box, la televizor.

Scria despre orice, de la scrieri autobiografice, la pamflete si satire ale vietii de zi de zi și versuri dedicate adrisanților cunoscuți, cum îi numea el. Un bărbat demn, bun și blând, în ciuda aparenței și durității pe care le afișa aproape mereu. De la el am deprins deci dragostea pentru scris, prin puterea exemplului și prin mimetism, ajungând să stau și eu noaptea la lumina unei veioze, culmea, tot cu lumină cam proastă și să vărs pe hârtie din preaplin.

Tataia al meu a fost și este un exemplu de demnitate și putere pentru mine și așa va rămâne pentru totdeauna. Până în ultimele săptămâni de viață a scris, a trăit simplu și demn, desi a rămas singur după ce a murit bunica, adică mamaia.

Multumesc, tataie, pentru placerea scrisului si pentru cate si mai cate!

Te iubesc!